Cu toată că am devenit un adult acum, trebuie să mărturisesc că cel mai bine este ca după vârsta de 25 de ani să nu mai locuieşti cu părinţii. Şi cum în ţara din care provin, acest lucru nu este deloc favorizat la vârsta aceasta, viaţa începe să devină un calvar mai ales dacă boşorogii de odinioară, "mari atei" cu "carnetul roşu" încep să tot o dea cu Dumnezeu în colo şi în coace. Aproape că începe să mi se facă greaţă. Cu toate astea dacă vrea Dumnezeu să ţi-o facă lată nu mai ai nici-o şansă. Şi uite aşa păţesc eu. Cum a apărut o situaţie mai favorabilă, încep să facă presiuni cât mai mari asupra ta astfel încât să te despartă de "vechea" situaţie şi astfel să accepţi idealurile lor narcisiste şi învechite, care aduc beneficiu doar averii nu şi dragostei, sentimentului, evoluţiei spirituale. Pun pariu că dacă aş fi mai sărac decât sunt, mai puţin "important" şi un pic mai nevoiaş - mai "ţăran" - în mod sigur nu aş mai fi fost pe placul la unele persoane aşa cum sunt acum. Şi ce bine ar fi fost! Am ales o specialitate la care toată lumea mă învaţă să renunţ cât mai pot, în care probabil voi fi vrun fel de sclav de foi de observaţie şi examene clinice, voi fi poate un fel de autolezionist, un om care în mod sigur nu se va putea ridica niciodată. Explicaţia e foarte simplă: nu am bani, nu provin din familie de bine, sunt fără pile, sunt apolitic. Cu toate acestea vor renunţa repede mai ales că eu am unele principii mai sănătoase. Vor renunţa repede pentru că sunt o persoană foarte dificilă şi rea, iar atunci când nu-mi face plăcere o anumită situaţie pur şi simplu tai orice legătură cu acea situaţie. Şi urăsc îngrozitor prefăcătoria şi ipocrizia: oamenii care odinioară nu dădeau doi bani pe mine, acum brusc îmi oferă cele mai frumoase cadouri şi mă apreciază pentru cel care sunt. Să fim serioşi! Întotdeauna am fost "opţiunea de urgenţă", băiatul de "scăpare", omul care rămâne de ales atunci când "se vor fi epuizat toate posibilităţile", etc. Interesant nu-i aşa? E greu când ai toată lumea împotriva ta şi Dumnezeu refuză să te ajute. Acum însă este momentul meu să refuz, este momentul meu să nu mai accept nici-un compromis cu nimenea. Ar trebui să-i las să se simtă la fel de penibili şi de refuzaţi ca atunci când şi eu m-am simţit la fel! Asta e viaţa, geniul e greu de menţinut într-o societate care fie nu ştie să aprecieze valorile, fie îşi creează ea valori false.
duminică, 6 decembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)